Descoperirea zilei: Leroy Anderson

Caut de ceva timp muzică de calitate cu care să înlocuiesc renumita Cutiuţă muzicală care, de altfel, îi place mult copilului meu. E bine că îi place şi că îl linişteşte la drum lung, dar eu nu mai suport vocile piţigăiate şi versurile acelea aproape fără sens. Şi cum este important ca într‑o familie să existe un consens şi să fie toată lumea mulţumită, mai presus de orice, am purces la căutat „muzici”. Şi aşa am dat de melodiile compuse de Leroy Anderson, un compozitor american, din părinţi suedezi, care m‑au prins din prima. Uneori când e vorba despre muzica clasică, parcă ai nevoie de un pic de pregătire ca să o rumegi, parcă nu o înţelegi din prima. Nu a fost cazul şi aici. Am ascultat azi toată ziua melodii de Leroy Anderson şi abia aştept să vină mâine să o iau de la început. Este adevărat că muzica lui este mai uşoară şi mai jucăuşă faţă de muzica clasică cu care suntem noi obişnuiţi, nici nu ştiu de fapt dacă e considerată muzică clasică, dar nici măcar nu contează asta. Ce contează e că îmi place foarte mult şi sper tare să îi placă şi lui Tudor.

Las aici câteva melodii care cred că sunt foarte faine şi pentru copii:

Sandpaper Ballet:

Plink, Plank Plunk:

The Waltzing Cat, melodia asta este folosită şi în renumitul Tom şi Gerry, acum îmi dau seama de unde mi se părea cunoscută.

Una mai Jazz – Jazz Pizzicato:

Şi una un pic mai molcomă, de adormit copiii, Trumpeter’s Lullaby:

The Syncopated Clock, asta sper sa ii placa copilului meu iubitor de ceasuri:

Şi asta e cea care îmi place mie cel mai mult – The Typewriter:

În unele melodii sunt folosite sunete mai atipice, de ex. sunete scoase de o maşină veche de tapat, tic-tacul ceasului, scârţâiala hârtiei de şmirghel. Lucrul acesta le face să fie interactive şi interesante pentru copii, sper eu.

Enjoy it!

La Radio cu Andreea Esca | Iv cel Naiv

Iubesc să împărtăşesc lucrurile frumoase cu toată lumea. De multe ori, atunci când dau peste ceva foarte interesant sau foarte frumos, abia aştept să spun şi altora. Şi în ultimul timp, am dat de multă lume frumoasă, păcat că nu am reuşit să transmit tot ce am descoperit. De data asta, am zis că trebuie să o fac. Am descoperit recent seria de interviuri pe care le ţine Andreea Esca la radio Europa FM cu diferite personalităţi ale vremurilor noastre. Unul dintre cele mai frumoase interviuri dintre cele pe care le-am văzut până acum a fost cel cu Iv cel Naiv. A fost atât de fain să descopăr un om frumos, plin de suflet, împăcat cu sine şi pe-asupra şi un tată exemplar, după cum spune iubita lui, încât tare m-aş bucura să îl întâlnesc vreodată în persoană, parcă să mă asigur că există cu adevărat. Atât de fain mi s-a părut acest Iv cel Naiv. În carne şi oase nu cred că îl voi vedea vreodată, pentru că ţine la anonimatul său, dar sigur e un om care face diferenţa între o societate mediocră şi una echilibrată şi frumoasă. Aici este site-ul lui, unde puteţi să îl descoperiţi printre versuri: http://www.ivcelnaiv.ro

Iar aici este interviul La radio cu Andrea Esca şi Iv cel Naiv:

Alţi doi oameni faini pe care i-am cunoscut acum prin prisma copilăriei sunt Urania Cremene ( un nume cunoscut in parenting) şi Raed Arafat. Îmi place mult conceptul emisiunii Andreei Esca, tocmai pentru că aduce copilăria fiecărei personalităţi în prim plan şi aşa poţi întrevedea legătura între copil-adult.

Aici este interviul cu Urania:

Aici este interviul cu Raed Arafat:

 

Despre relaţii si nevoia de control

La un eveniment cu Domnica Petrovai, psiholog, http://www.mindeducation.ro/, am prins ideea că de obicei atunci când ne alegem partenerii de viaţă alegem tiparul cu care suntem familiari încă din copilărie şi care ne dă astfel şansa să ne vindecăm sufletul şi traumele din copilărie. Alegerea asta o facem fără să ne dăm seama. E clar că partenerul nu este copia fidelă a tatălui sau a mamei, dar cumva se face că pe lângă calităţile unice pe care le deţine, are şi câteva trăsături cu care suntem familiari şi care ne atrag. De exemplu, în cazul meu, observ că soţul meu are o modestie în a vorbi pe care o apreciam de mică la tatăl meu. Vorbesc amândoi oarecum calculat, nu doar de dragul de a vorbi. Dacă stau să analizez în detaliu, îmi dau seama că asemănările pot fi doar de suprafaţă, dar oricum sunt suficiente pentru a-mi demonstra teoria că de cele mai multe ori alegem ce ne e familiar. Şi chiar şi în cazul altor alegeri, observ că suntem făcuţi să ne simţim bine când ştim ce va urma, când avem de a face cu situaţii prin care am mai trecut. Deci mai mereu alegem familiarul. Puţini sunt oamenii care iubesc să iasă mereu din zona de confort, şi chiar şi aceia ar putea să aibă la baza două motive simple – nevoia de adrenalină sau nevoia de a demonstra ceva ( sieşi sau cuiva), ci nu faptul că iubesc situaţiile nefamiliare.

Revenind la ideea de la care am pornit – că alegem parteneri care ne dau şansa să ne rezolvăm traumele din copilărie – observ de exemplu că eu am şansa acum să analizez de ce simt nevoia acută de a şti totul despre oamenii din jurul meu. Mai ales despre oamenii apropiaţi, dar culmea şi despre cei cu care nu am nici o treabă şi pe care aş putea să îi ignor cu succes. Simt o curiozitate de nestăpânit care de foarte multe ori mă face să las baltă o activitate care îmi place, doar ca să nu pierd ceva din ce li se întâmplă oamenilor din jurul meu. Şi mai ales trebuie să ştiu tot ce face soţul şi copilul meu. Zic că am şansa asta, pentru că soţul meu preferă să nu fie urmărit la tot pasul, urmărit şi controlat. Şi atunci eu am avut de ales între: 1. Să mă bat cu el pe control, să încerc să îl schimb pe el şi să îl fac să îmi dea controlul asupra lui sau 2. Să încerc să înţeleg de unde nevoia asta a mea nebună de a şti tot despre persoana lui. Într-o relaţie unde-s mai importante luptele şi cine e câştigătorul luptelor, sigur că bătălia pentru control are loc mulţi ani la rând. Pentru că o parte ajunge să se simtă agasată că este controlată şi cealaltă parte ajunge să creadă că chiar i se cuvine să ştie totul şi că nevoia ei de curiozitate este foarte importantă, mai importantă decât ce simte cealaltă parte. Într-o relaţie de înţelegere însă, eu aleg să încerc să văd de unde vine nevoia mea, în loc să aleg să îl schimb pe el. Pentru că de fapt nevoia de spaţiu personal trebuie respectată chiar şi în cuplu. Se prea poate ca eu să tind să controlez totul din cauza faptului că am fost mereu controlată încă din copilărie şi m-am obişnuit cu ideea asta, am înscris-o în mine. Şi acum mi se pare normal să o fac cu alţii, mi se pare normal să trec peste spaţiul personal al altora aşa cum a fost invadat spaţiul meu personal. Nu ştiu ce să zic încă, nu am o concluzie. Oricum ideea de bază pe care am vrut să o transmit este că relaţia cu partenerul de viaţă poate să fie o oportunitate să te cunoşti mai bine, să te înţelegi şi să te iei în braţe aşa cum eşti. Aşa că … Do it. 🙂

Adiere de primavară

16747530356_1ef310aa28_z

Ştiţi zilele acelea frumoase când te simţi super bine şi le tragi în piept şi le savurezi şi te gândeşti cu teamă nu cumva să se întâmple ceva rău după atâta bine?

Astăzi eu am parte de o astfel de zi! E ultima mea zi liberă înainte să încep munca, e o zi frumoasă cu soare şi un vânt romantic şi mai e şi zi lucrătoare când toată lumea munceşte pe brânci, iar eu stau în parc pe o bancă, pe marginea unui lac, după o tură cu bicicleta. Trebuie să recunosc că faptul că alţii lucrează în timp ce eu mă bucur de viaţă şi soare, îmi face ziua şi mai bună :). Probabil că dacă era o zi de duminică, obişnuită zi de odihnă, nu aveam să simt aceeaşi plăcere şi bucurie. Ce chestie interesantă – cum ne păcălim singuri pe noi înşine :).

În plus, azi am cunoscut o tipă foarte făină, o directoare de grădiniţă care mi-a dat aripi şi încredere că şi în sistemul de învăţământ din România copiii se pot dezvoltă armonios, pot pune bazele pentru a deveni adulţi împăcaţi cu sine, care ştiu ce vor de la viaţă şi ce le place în viaţa asta. Desigur, un om şi o grădiniţă nu sunt garanţia că copilul meu va deveni adultul fericit şi plin de încredere aşa cum îmi doresc eu. Cu o rândunică nu se face primăvara. Sau… poate da?

Dar e foarte reconfortant şi înălţător să vorbesc cu oameni din sistemul de învăţământ care simt şi cred în aceleaşi valori ca mine. Îmi da puteri şi speranţa că se poate şi mai bine, că se poate fără ceartă şi fără bătaie peste mâini în clasă, fără umilinţă (chiar şi subtilă) şi fără competitivitate excesivă între copii. E plăcut să ştii că valorile tale nu sunt împărtăşite doar de o mâna de părinţi, care parcă trăiesc într-o bulă în România de azi. Chiar există instituţii de învăţământ care cred în şi promovează curiozitatea, explorarea, descoperirea pasiunilor, descoperirea motivaţiei interne, dar şi ineficienţa pedepselor, acceptarea copilului aşa cum este el. Nu e nevoie să fim toţi la fel, ca traşi la indigo, ca să fim fericiţi. Din contra, cu cât mai diferiţi suntem, cu atât suntem mai frumoşi luaţi toţi împreună.

După întâlnirea asta care, vă ziceam, m-a înaripat, am dat o tură cu bicicletă prin cel mai frumos parc de la noi din zonă, parcul brâncovenesc Mogoşoaia, aşa îi zice oficial. Parcă zburam, nu alta. Poate era şi faptul că mi-era un dor nebun de bicicletă, câteva luni de iarnă a stat la păstrare. Sau poate era vântul care mă sufla din spate. Cert e că mă simţeam de parcă zburam. 🙂

Apoi am ridicat de la poştă nişte mărţişoare super simpatice şi împachetate cu super multă grijă şi atenţie în nişte… iarbă uscată, cu miros de vară şi de fân. Ce să zic, acestea au fost ca cireaşa de pe tort.

Există mulţi oameni frumoşi printre noi, vă spun!

Photo credit: Mirai Takahashi, Japonia, https://www.flickr.com/photos/chibitomu/16747530356/in/photostream/