Da’ eu nu pot!

Mereu am crezut despre mine că mă înfurii şi mă enervez foarte repede când ceva nu îmi iese. Nu reuşesc să desfac căruciorul, încerc o dată, de două ori, a treia oară îl arunc cu totul şi mă plâng că e un cărucior de doi bani (şi de fapt nu e 🙂 ). Nu am răbdare şi nu sunt tolerantă cu ‘erorile’ calculatorului, deşi acesta funcţionează doar aşa cum vreau eu, nu face ce vrea el. De cele mai multe ori încerc o dată sau de două ori, iar apoi îmi vine să arunc cu lucrurile şi mă las păgubaşă. Tot eu fac să meargă căruciorul, tot eu îi vin de hac calculatorului, dar nu fără a mă enerva şi fără să cred din tot sufletul că lucrurile astea “ au ceva cu mine”. Şi cum acest fel de a reacţiona e înscris în mine de demult şi nu vedeam cum pot să reacţionez altfel, am ajuns să  cred că aşa sunt eu şi gata. Nu mă pot schimba, asta e. Să mă iubească lumea aşa cum sunt.

Dar recent am realizat cu mare bucurie că EU POT să nu mai fiu aşa, am realizat că al meu creier a învăţat la un moment dat să reacţioneze în acest fel în situaţiile frustrante, dar că la fel de bine poate să înveţe să facă faţă frustrării cu calm şi răbdare. Este vorba până la urmă de nişte căi pe care creierul le parcurge când se întâlneşte cu situaţii similare.

Am participat acum ceva timp la webinarul Dianei Vijulie “Dar eu nu pot!” destinat părinţilor pentru a învăţa cum să îi ajute pe copii când îi încearcă frustrarea şi ţipă că nu pot. Pe scurt, Diana povestea că, atunci când lucrează la ceva, copiii pot trece printr-un lanţ format din 5 verigi: încercare – eşec – frustrare – încercare – reuşită. Eh şi dacă reuşesc să treacă uşor peste etapa de frustrare, în cele mai multe cazuri mai încearcă o dată şi reuşesc să facă ce au avut în plan (asta e valabil în situaţiile când activitatea începută e în concordanţă cu vârsta, adică au abilităţile necesare pentru ea). Iar dacă nu, acest lanţ se transformă în: încercare-eşec-frustrare-furie-abandon. Şi aici m-am regăsit pe mine. Aici mi-au trecut prin faţa ochilor toate situaţiile în care mă enervam în “doi timpi şi trei mişcări” şi abandonam să mai încerc, fiindcă nu mai voiam să mă simt neputincioasă, stângace şi parcă “bună de nimic”.

Revelaţia cu care am rămas de la webinarul Dianei e că oamenii învaţă, literlamente, să răspundă într-un fel sau altul la aceste situaţii, deci şi eu pot să învăţ să nu mai transform frustrarea în furie de fiecare dată când nu-mi iese ceva.
Cum?
Verbalizăm, verbalizăm, verbalizăm – adică punem în cuvinte tot ce simţim atunci pe moment, nu îi vorbim urât căruciorului, aşa cum îmi venea mie să fac :), ci vorbim despre cum ne simţim (‘Mă simt neputincioasă că nu reuşesc să închei centura’, ‘Mă simt furioasă că mă descalţ atât de greu cu copilul în braţe’, ‘Mă simt stresată că nu pot să fac acest lucru mai repede’ etc)
Facem o pauză. Deşi acest pas este atât de simplu, eu nu îmi dădeam nici un răgaz, simţeam mereu că trebuie să fac lucrurile acum sau niciodată. Şi de fapt foarte rar sunt presată de timp şi nu pot să îmi dau o scurtă pauză.
Răsuflăm adânc şi ne concentrăm pe respiraţie.
Numărăm/Cântăm/Facem vocalize – orice activitate de acest gen care ne duce rapid din sfera furiei care se apropie în zona raţionalului.
Căutăm cu privirea un obiect albastru, roz sau “curechiu” ( cine ghiceşte ce culoare e asta? :)) ) – ideea e, la fel, să ieşim pentru câteva secunde din zona emoţională şi să ne tragem sufletul. Acest sfat merge foarte bine pentru copii cred, înainte să se înfurie. Dacă au ajuns să se înfurie nu îi mai interesează nici un joc de-a culorile.
Şi nu în ultimul rând – încercăm să vedem problema Altfel, dintr-o nouă perspectivă. Eu de multe ori încerc, încerc, încerc să fac un lucru dar exact în acelaşi fel, fără să schimb abordarea şi poate, uneori, aici e soluţia.

Toate aceste sfaturi veneau din partea Dianei ca modalităţi de a ajuta copiii să iasă din acel cerc vicios când la frustrare răspund cu furie. Ei bine, eu le-am aplicat mai întâi pe pielea mea. Şi vreau să va asigur că chiar funcţionează, deşi par atât de simple şi banale. Tot m-am simţit neputincioasă şi îmi venea să plâng în situaţia cu pricina, dar am reuşit să nu mă enervez şi să ocolesc furia. Odată ce o să învăţ să aplic sfaturile de mai sus de fiecare dată când am un caz de ‘Nu Pot!’, o să ajung să răspund natural în acest fel la frustrare şi iată-mă – The New Me.
Iar dacă eu o să reuşesc să-mi controlez furia, sunt aproape sigură că şi Tudor va învăţa de la mine care-i treaba, prin puterea exemplului.

Pentru explicaţii ample pe tema asta, dar şi pe altele, vă invit să participaţi la webinarele Dianei, cine ştie ce revelaţii vă lovesc şi pe voi.:)

kcwln1dhl5s-teddy-kelley

 

Sursa foto: https://unsplash.com/@teddykelley

Anunțuri

Un gând despre &8222;Da’ eu nu pot!&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s