Cine este vinovat?

Aţi observat vreodată cât e de greu să nu învinovăţeşti pe nimeni atunci când se întâmplă ceva rău? Se strică un pahar din setul preferat, se arde mâncarea, se loveşte copilul sau şi mai rău se îmbolnăveşte copilul. Eu imediat încep ( şi observ că majoritatea o face) să caut vinovatul. Cel mai uşor şi la îndemână e să învinuiesc pe cineva ( pe cel care era în imediata apropiere a obiectului spart sau chiar pe copil când se loveşte, că nu e atent etc). Dacă nu găsesc un vinovat în exterior, vinovatul sunt eu. Rareori îmi spun – eh, asta e, „shit happens”, lucrurile se întâmplă pur şi simplu. Când cineva sparge un lucru, fără să fiu eu implicată în vreun fel, mi-e mai uşor să mă detaşez, pot să fiu înţelegătoare cu persoana respectivă ( pot, dar nu sunt mereu 🙂 ), când însă simt că aş fi avut control să schimb mersul lucrurilor, să preîntâmpin – atunci încep să caut un vinovat.

Este ciudat acest lucru pentru că chiar dacă simt că aş fi putut controla situaţia, nu înseamnă că sigur aş fi putut să previn să se întâmple. De multe ori ne imaginăm că am fi putut schimba ceva, dar nu avem nici o certitudine că lucrurile s-ar fi întâmplat aşa cum ne imaginăm noi. Uneori, intervenind, putem să înrăutăţim lucrurile, doar că nu ne dăm seama de asta atunci când rămânem la stadiul de „ce ar fi fost dacă…”

Mai toată lumea caută un vinovat. Unii fac asta mai rar, alţii se învinovăţesc şi învinovăţesc pe alţii constant. Nu ştiu de ce facem asta, deşi acest fel de a reacţiona nu ne aduce nici o soluţie. Da, găseşti un vinovat, afli cine a spart paharul şi…ce ai rezolvat cu asta? Paharul nu mai poate fi recuperat, deci nu rezolvi nimic. Ce se întâmplă însă psihologic vorbind – închizi subiectul şi te declari mulţumit, vinovatul e găsit şi „mustrat”, case closed. Oare aşa e? Chiar te ajută cu ceva faptul că ai „numit” un vinovat sau e doar o perdea după care te ascunzi?

Ne este uşor însă să căutam un vinovat pentru că astfel putem să ne revărsăm furia pe cineva (la fel, în exterior sau în interior), dar de câte ori chiar e o idee bună să ne manifestăm furia pe cineva din cauza unui obiect. De cele mai multe ori persoanele pe care ne vine să ne descărcăm, deja se simt rău din cauza acelei întâmplări, deja au un proces de învinovăţire internă (mai puternic sau nu, în funcţie de persoană), deci clar nu e un moment bun să aducem şi furia noastră în această poveste. Plus că mai sunt şi situaţiile când izbucnim din motive banale şi ne vine să spunem tot ce poate nu am spus de-a lungul timpului. Şi uite aşa ajungi să te cerţi de la un pahar spart.

Recent am avut şi eu o situaţie în casă ( o sticlă a căzut şi a ciobit gresia) când prima mea nevoie a fost să găsesc un vinovat, deşi ştiam că nu rezolv nimic cu asta. Şi pentru că sunt mai atentă la ce se întâmplă în mine în astfel de cazuri, am realizat că îmi este foarte şi foarte greu să depăşesc vechile reacţii şi obiceiuri şi să renunţ la a căuta un vinovat. Mi-a venit foarte greu să mă conving că nici eu nu sunt de vină, dar nici soţul meu care a aranjat raftul pe care stătea sticla. Sticla pur şi simplu a căzut şi mie mi-a fost foarte greu să accept acest lucru. Să tac şi să accept şi să nu revărs aceas furie de care vorbeam mai sus.

Sunt câteva motive pentru care se întâmplă acest lucru : nu ştiu să îmi descarc furia în alte feluri, nu ştiu să fiu înţelegătoare cu mine, nu ştiu să accept lucrurile aşa cum vin şi nici să mă accept pe mine pur şi simplu, nu ştiu să pierd controlul. Şi acum îmi dau seama că dacă transform aceste negaţii în propoziţii pozitive – cam astea ar fi soluţiile:

Să învăţ să îmi descarc emoţiile negative altfel (fără a răni emoţional pe mine sau pe alţii) – poate prin mişcare , poate prin muzică, poate cu ajutorul acestei idei preluate de la Diana – un colţişor al relaxării în casă unde să punem mai multe cartonaşe cu idei de relaxare şi pentru copii, dar şi pentru adulţi, vedeţi la finalul articolului ei detalii despre „colţul relaxării”.

Să învăţ să fiu înţelegătoare cu mine şi să accept lucrurile aşa cum sunt.

Ah, şi să învăţ să las controlul din mână. Chestia asta cu controlul e tare interesantă şi amăgitoare într-un fel, fiindcă foarte rar deţinem cu adevărat controlul, dar asta este deja o altă temă, la fel de largă, aşa că mai bine mă opresc aici.

Voi cum faceţi să nu căutaţi vinovaţi şi vinovate? 🙂

PS: „Paharul spart” e doar un exemplu, nici nu ştiu de ce mi-a venit asta în minte acum pentru că de ceva timp mă detaşez mai uşor de obiecte, puteţi să puneţi în locul „paharului spart” orice altă situaţie pe care vă vine greu să o acceptaţi pur şi simplu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s