Viaţa pe un peron| Octavian Paler| Citate

O carte deosebită, o carte care necesită să fie rumegată şi recitită de câteva ori.  Este atât de plină de simboluri, de idei care te pun pe gânduri, de ”porunci”, încât îmi vine greu să-i fac un rezumat…mi-ar părea rău să omit ceva printr-un rezumat.

Am decis însă să împart cu voi citatele care m-au marcat:

Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă cînd le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar cînd nu fac nimic pentru asta sau mai ales cînd nu fac nimic.

Destul de des, omul e un fel de romancier ratat al propriei sale vieţi. Povesteşte lucruri pe care nu le-a trăit decît în închipuire şi, uneori, imaginaţia se cocoaţă în locul soartei. Pe vremuri, am iubit o femeie de care m-am despărţit pentru că la un moment dat am înţeles greşit o absenţă a ei. N-am întrebat-o nimic şi am dispărut fără nici o explicaţie. După ani de zile am reîntîlnit-o şi am stat de vorbă. Atunci am priceput că întreaga tăcere care se aşternuse între noi fusese rezultatul unei închipuiri. Dar nu se mai putea îndrepta nimic. Irealitatea crease o realitate de care trebuia să ţinem seama.

La urma urmei, orcît de îndreptăţite ar fi obiecţiile lor, fanaticii sînt mai necesari decît înţelepţii. Nu atît adevărul unor idei a influenţat lumea, cît convingerea cu care aceste idei au fost rostite.

Noi suntem ca un cântec,nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început.Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrşit. Pe parcurs, în timp ce cînti înca şi muzica te îmbată, iţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzica între timp. Amîni doar sfîrşitul.

Mi-am dat seama că ţipetele există. Însă nu le auzim. Nu vrem să le auzim. Suntem surzi, iar cei care ţipă se chinuiesc să ţipe şi mai tare văzând că nimeni nu-i aude. Toţi îşi văd de treburile lor mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, iar tu te simţi atunci ca o păpuşă dezarticulată. Ca să recapeţi senzaţia că eşti om, trebuie să observi un semn că te aude cineva. Altfel înnebuneşti. Şi ca să nu înnebuneşti, ţipi şi mai tare. Şi deodată observi că vocea nu te mai ascultă. Ţipătul a ajuns la limitele lui şi s-a frânt. Tăcerea a fost mai puternică decât el.

Când nu mai poţi face nimic, când te simţi ca o gânganie în pumnul destinului, nu zici: sunt disperat; zici: aştept. Va veni, nu va veni ce aştepţi, nu se ştie. Important e că aştepţi. Din moment ce aştepţi, faci ceva. Ţi-ai găsit o ocupaţie. Cum mi-am găsit eu aici, unde am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut.

Greşeala oamenilor a fost că niciodată nu s-au priceput să se uite lângă ei. Li s-a părut că dacă fericirea există, ea trebuie să fie inaccesibilă sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor…

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Viaţa pe un peron| Octavian Paler| Citate&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s